Final trist: mă simt trădat de FC Dinamo București pentru că a permis să plec în acest mod…
Despărțirile nu sunt niciodată ușoare, mai ales când vorbim despre o relație care depășește limitele unui simplu contract profesional. Pentru un jucător sau un om din staff-ul unui club de fotbal, mai ales dintr-unul cu istorie și suflet precum FC Dinamo București, legătura devine personală. Devine parte din identitate. Iar când plecarea vine pe neașteptate, rece, fără o minimă recunoaștere sau empatie, gustul amar nu poate fi evitat. Este un final trist, unul care lasă în urmă nu doar o echipă, ci și o rană deschisă.
„Mă simt trădat de FC Dinamo București pentru că a permis să plec în acest mod…” — o declarație care exprimă nu doar dezamăgirea, ci și durerea profundă a unei rupturi nedrepte. Trădarea vine nu doar din decizie, ci și din lipsa de respect și transparență. Oameni care și-au pus sufletul pe teren, care au trecut prin momente grele și au luptat pentru culori, se așteaptă măcar la o despărțire onorabilă. Dinamo, un club care a trăit din pasiune, din loialitate și devotament, pare să fi uitat uneori de cei care i-au fost alături când îi era cel mai greu.
Pentru suporteri, astfel de momente sunt dureroase. Nu doar pentru că pierd un om care le-a reprezentat valorile, ci și pentru că văd cum spiritul clubului e pus la încercare. Dinamo a însemnat mereu familie, iar familia nu-și abandonează membrii la greu sau pe furiș.
Această plecare, lipsită de explicații sau de un gest simbolic de mulțumire, pare să fi fost nu doar o greșeală de comunicare, ci un semnal că valorile care au definit acest club sunt în pericol. Iar dacă Dinamo vrea să renască cu adevărat, nu o poate face fără respect față de trecut și față de oamenii care au contribuit la el. În fotbal, la fel ca în viață, modul în care închizi un capitol contează la fel de mult ca modul în care îl începi.
Un final trist. Dar poate fi și un nou început — dacă învățăm din greșeli.
